Nevoia de a atrage investiții și de a promova exporturile pentru a sprijini industrializarea, diversificarea economică și transformarea structurală este la fel de mare ca oricând, pentru orice stat în curs de dezvoltare și mai puțin dezvoltat. Ca și pentru orice stat dezvoltat, de altfel, dacă ne uităm la numeroasele politici industriale noi adoptate în ultimii ani de către țările dezvoltate, care se bazează într-o măsură semnificativă pe atragerea investițiilor în general și a investițiilor străine directe, în special.
La nivel global, cererea de investiții este la fel de puternică ca întotdeauna, oferta scade și piața este mai puțin prietenoasă decât în urmă cu câțiva ani. Se conturează din ce în ce mai clar tendința de scădere a investițiilor productive transfrontaliere și crește ritmul adoptării tehnologiilor digitale în lanțurile de aprovizionare globale în multe industrii.
În acest context, UNCTAD vede esențială o creștere explozivă a utilizării zonelor economice speciale (SEZ, special economic zones, peste 1.000 identificate în utimii 5 ani și alte 500 în curs de implementare) ca instrumente de politică pentru atragerea investițiilor pentru dezvoltarea industrială.
Dar din păcate, statul român pare că nu vede aceste mișcări globale. Cum pare că nu vede că în viitorul foarte apropiat va trebui să facă față nu numai provocărilor asociate unui climat de investiții și comerț mai dificil ci se confruntă și cu și alte provocări, dintre care cea mai importantă este noua revoluție industrială, care ar putea eroda puternic importanța costurilor scăzute ale forței de muncă, avantajul concurențial tradițional al României în cursa atragerii investițiilor străine.
În 2018, datele oficiale arată o creștere a ponderii vânzărilor filialelor companiilor multinaționale la 32% din PIB-ul global, un nivel al activelor de peste 110.000 miliarde dolari și circa 76 milioane salariați. Spre comparație, în 1990, care ar fi trebuit să fie anul de start al României în cursa modernizării sale, aceste filiale aveau active de peste 6.200 miliarde dolari și circa 28 milioane salariați. Vânzari de 7.000 miliarde dolari în 1990, vânzari de peste 27.000 miliarde în 2018.
Fie că ne place sau nu, aceste companii multinaționale sunt vectorul globalizării, orice stat aflat în competiție cu restul pentru atragerea investițiilor străine, trebuie să aibă relații cu acești jucători globali. Are oare statul nostru relații măcar cu aceste companii, cunoscută fiind lipsa de dialog a unor guverne cu mediul de afaceri? Nu prea se văd…
Cum nu se vede nicio companie multinațională deținută de statul român. Și acest lucru în condițiile în care la nivel global sunt peste 1.500 astfel de companii, în peste 73% statul deținând direct sau indirect majoritatea. Să vorbim de nivel regional, Europa Centrala și de Est? Statele vecine au mers pe un model care s-a dovedit câștigător: au utilizat resursele pe care le aveau, monopolul din țara de origine și au mers în țările vecine, evident sprijinite de statul de origine.
Subscriu opiniei că antreprenorii formează coloana vertebrală a unei economii, că o economie națională are în egală măsură nevoie de capital autohton și de capital străin, însă azi un antreprenor are nevoie de susținere și consolidare a spiritului său, economia României are nevoie mai mult decât oricând de educație antreprenorială, întrucât contextul în care ne aflăm este unul diferit total de capitalismul clasic, în care s-a născut și dezvoltat antreprenorul român care, în lipsa unor insituții specializate sau mentori care să-l ajute să se orienteze, s-a autoeducat.
De altfel, deopotrivă și antreprenorul, și corporația multinațională au nevoie de investiții ale statului în trei domenii prioritare: infrastructură, educație, sănătate. Am pierdut deja atât de mult timp, trebuie să ne trezim și să vedem cât de mult se transformă lumea noastră.
În ciuda unor povești antreprenoriale de succes dezvoltate în România de întreprinzători români, care validează viziunea și curajul antreprenorului român- două din trăsăturile definitorii ale succesului în internaționalizarea afacerilor, nu contăm ca țară de origine în universul companiilor multinaționale pentru că ne-a lipsit maturitatea, ne-au lipsit resursele financiare, ne-a lipsit suportul statului. Programe de promovare a exportului nu sunt suficiente pentru internaționalizarea afacerilor antreprenoriale românesti. Odată ieșit pe alte piețe prin filialele sale, antreprenorul român va vedea singur diferențele, va căpăta și mai multă experiență și va învăța și mai multe lucruri pe care le va aduce acasă.
Articol realizat de Daniel Stăncescu, CEO AdePlast
Acest articol a apărut în anuarul „100 Cei mai buni Antreprenori”, ediția 2020, disponibil în rețeaua InMedio.
